Capitolul I. Independenţa plantelor faţă de agricultură
“Noi principii de lucrare a solului
Sistemul de agricultură, bazat pe activitatea independentă a plantelor se foloseşte în gospodării deja de câţiva ani. După cum spuneam ea constă în aceea, ca:
1) plantele să crească des, drept urmare sunt nevoite să concureze pentru existenţă şi
2) ele să aibă în jurul său spaţiu liber şi, drept răspuns, abundenţă de substanţe nutritive şi lumină.
Pentru a satisface aceste cerinţe controversate la prima vedere, nu a fost atât de simplu.
Grâul semănat grămăjoară cade tot grămăjoară, câte câteva boabe împreună. Pornind rădăcinile, plantele se incomodează una pe alta şi se dezvoltă anormal.
Ele sunt subţiri la bază, ca firele de aţă, şi tulpinile lor slabe nu pot susţine plantele care se culcă la prima adiere de vânt.
Ar fi dorită o nutriţie suplimentară, precum procedează grădinarii din Rostov cu mazărea semănată des în rând, ceea ce este practic imposibil pentru cultura de câmp.
Deci este necesar de găsit o metodă de semănat a grâului des, dar, totodată, fiecare bob să fie separat de altele, solitar. Cu părere de bine, utilajele de moment sunt atât de perfectionate, că această problemă poate fi rezolvată corespunzător.
Astfel, deja în toamna anului 1895 rezultatele noului principiu de semănat, introduse de către mine pe loturile şcolii agricole din s. Grinăuţi (Basarabia), erau atât de evidente că au atras atenţia asupra lor.
Când şcoala a fost vizitată de către împuternicitul de la Ministerul agriculturii dl Bertenson, eu l-am însoţit în primul rând la câmpurile însămânţate cu ovăz conform sistemului obişnuit şi l-am rugat să privească atent spicele.
După ce am plecat la lotul din apropiere, semănat cu acelaşi soi de ovăz dar, conform sistemului nou spicele s-au dovedit a fi mai mari de două ori. Nu era nici unul mai mic de 36 cm (în trecut ½ picior). Iar roada în acelaşi caz era şi ea de două ori mai mare.
Aceleaşi rezultate au fost primite şi la semănăturile cu orz, grâu de primăvară şi alte plante semănate după tehnologia nouă. Ele creşteau mai abundent, se coceau mai devreme, erau afectate mai puţin de rugină, făceau spice formidabile, bobul era nedeformat, greu, împlinit, aşa că după vânturare resturile practic lipseau.
Grânele de toamnă, semănate în toamna aceluiaşi an, erau atât de frumoase că agricultori din diferite sate veneau să le privească.
Toamna eu am părăsit Basarabia, după ce semănăturile au fost vizitate de către guvernatorul de Chişinău şi preşedintele consiliului de Zemstvă dl Cristi. ”Semănăturile au stârnit furori”, mi-a relatat tutorele şcolii dl Kazimir, care le-a prezentat.
Şi într-adevăr, în gubernia Podolsk şi în Basarabia eu nu am mai întâlnit mai mult astfel de culturi formidabile de rapiţă, secară şi grâu.
Şi anume, în anul următor 1896 secara a atins o înălţime de neimaginat – 2,2 metri şi mai mult.
Cu câteva din tufele acestea uriaşe de secară semănată de mine, luate de pe loturile şcolii, eu am facut o demonstratie participanţilor la congresul agricol din Proskurov.
O astfel plantă gigantică de graminee niciunul dintre ei nua întâlnit până acum. Rezultate identice eu am primit anul trecut (1897) în gubernia Podolsk, lâgă Kameneţ unde eu, de asemenea am introdus noul sistem.
Avantajele noului sistem agricol, bazat activitatea independentă a plantelor şi pe noile principii de lucrare a solului, sunt in mare:
Diminuează preţul lucrărilor deseori în jumătate.
Majorează recolta (uneori de două ori).
Noul principiu reglează umiditatea în sol, drept urmare, plantele, pe timp de secetă, răsar şi cresc fără ploaie.
Pe timp de vară prea ploioasă plantele suferă mai puţin de excesul de umiditate.
Bacteriile găsesc cele mai bune condiţii pentru dezvoltare în sol, înmulţindu-se cu o viteză incredibilă; ele la drept vorbind, ajustează solul pentru fertilitate (deseori mare).
Gazele, umiditatea, sporii bacterieni, praful de origine diversă, se absorb din atmosferă în cel mai energic mod.
Maturizarea plantelor sporeşte, drept urmare, ele suferă mai puţin din cauza paraziţilor, spre exemplu rugina, mai puţin sunt supuse pârjolirii la sud şi îngheţuri la nord.
Plantele deseori ating mărimi uriaşe.
Boabele primite sunt mai împlinite şi mai grele.
Plantele nu se apleacă la sol ca în cazul sistemului vechi.
Datorită acestor avantaje ale noului sistem de agricultură, nu este de mirare faptul că atât loturile şcolii agricole din Grinăuţi, cât şi gospodăria de lângă Kameneţ-Podolsk erau vizitate de către mulţi agricultori şi reprezentanţi ai puterii.
Noi o tratăm ca pe o obligaţie să facem cunoscut noul sistem unui cerc cât mai larg de cititori.
Lucrarea este împărţită în două părţi, în prima vom da sfaturi pentru lucrarea solului pe principii noi, în cea de a doua vom indica modalităţile de însămânţare a diferitelor plante.”
————————-
Capitolul IX. Lucrările de toamnă ale solului
“În anul curent 1898 semănatul de primăvară l-am început târziu, deoarece primăvara a fost groaznic de secetoasă. Nu era deloc greu de presupus, că solul se va usca, ca aratul la adâncime mică pentru culturile de iarnă nu va fi deloc uşor.
De aceea, îndată după încheierea semănatului, eu am verificat câmpurile, lăsate pe vară fără semănături şi lucrate meticulos cu prăşitoarea, destinate pentru semănăturile de toamnă.
S-a constatat, că o parte din câmpuri erau puternic împânzite de pir, susai, cuscută ş.a. Altă parte, fără pir era populată de pelin şi pălămidă, a treia – aproape curată.
Dorind, s-ă mă asigur, cât de rapid posibil, faţă de urmările nefaste ale secetei, am dat indicaţii să se lucreze în modul următor: pe terenurile cu pir am pornit plugurile Ransom cu trei trupiţe, pe acelea cu pelin şi pălămidă – extirpatoarele cu nouă dinţi, de construcţie proprie.
Şi în sfârşit pe terenurile curate am trimis grapele, care au spart suprafaţa şi astfel au apărat câmpul de secetă.
Tot lucrul a durat aproximativ o săptămână, după care eu, aproape liniştit, puteam lucra cu plugurile cu trei trupiţe, ignorând seceta groaznică, care a secat câmpurile vecinilor că nu se putea lucra cu nici un fel de unealta.
Deci, vedem că ruperea puternică şi oportună a suprafeţei ogorului constituie noul sistem de lucru.
În Basarabia, unde din strămoşi s-a format obiceiul de a păşuna animalele pe ogor în timpul verii noul sistem a întâmpinat mulţi adversari, care argumentau, că o atare lucrare timpurie a ogorului le aduce numai prejudicii, distrugând păşunea.
Dar, când în anul 1895 câmpurile nu puteau fi semănate, datorită bolovanilor, formaţi după aratul cu plugul a ogorului uscat şi bătătorit de animale, iar la mine creșteau minunat rapiţa, secara şi grâul, atunci agricultorii basarabeni inteligenți au ajuns la concluzia că mai bine o parte din câmpurile cele mai proaste să fie rezervate pentru păşunat permanent, decât să rişte cu toată roada de culturi de toamnă.
La afânarea rapidă a suprafeţei ogorului un serviciu bun mi-l oferă extirpatoarele cu nouă braţe.
Acest extirpator ocupă o fâşie de sol de două ori mai mare, decât plugul cu 3 trupiţe şi foarte bine taie buruienile. Pentru a lucra cu el a fost suficient un copil şi pe câmpurile îmburuienate – două perechi de bivoli sau cai. Iar pe cele curate – o singură pereche.
Bratele extirpatorului eu le aranjez similar ralului slavon, deoarece bratele nemţeşti nu sunt bune de nimic.
Lucrarea rapidă şi ieftină cu pluguşorul şi extirpatorul îmi dă posibilitatea, pe parcursul lunilor mai, iunie şi iulie să curăţ solul de buruieni şi să o pregătesc pentru semănat. Arătura la mine se primeşte ideal de curată şi fără bolovani.
Semănătoarele pentru un rând pot lucra ideal pe o astfel de arătură, fiecare bob cade pe suprafaţa neatinsă de plug şi răsare fără ploaie.
Trebuie atrasa atenţia asupra faptului, la lucrarea suprafeţelor prea îmburuienate, ca buruienile tăiate la gâtul rădăcinii (cel mai sensibil loc) să nu fie în stare să dea lăstari noi şi să prindă puteri.
De aceea, de îndată cum apar primii lăstari, trebuie de parcurs câmpul cu plugul sau extirpatorul.
Un gospodar prost, care lasă acest lucru pentru ziua de mâine, niciodată nu-şi va elibera câmpul de buruieni, deoarece ele după cicatrizarea rănilor şi restabilirea forţelor, vor creşte foarte bine, în special datorită abundenţei de substanţe nutritive asigurate de arătura superficială.
După cum se vede, lucrările costă nespus de puţin şi dă rezultate remarcabile. La lucrarea după noul sistem, agricultorul scapă de un şir de recomandări obligatorii pentru adepţii arăturii adânci.
Spre exemplu, nu pot fi atinse păşunile o perioadă ştiută, indiferent dacă este împânzită de buruieni, trebuie de ferit de transformarea ei în praf şi, în sfârşit, când păşunea deja este lucrată şi curăţată, de semănat încă nu se poate, deoarece este necesar ca arătura să se aşeze în mod corespunzător, deoarece în caz contrar ea va distruge rădăcinile fine ale semănăturilor de toamnă.
Dar şi aici logica trebuie să tacă, deoarece arătura adâncă este un lucru sacru, care nu poate fi insultat.
Ogorul. La lucrarea ogorului eu mă conduc strict dupa două reguli:
1) ca să fie distruse imediat buruienile care îşi revin şi
2) ca să fie afânată cu grapa suprafaţa aşezată de ploi, şi prin această de restabilit capacitatea ei de respiraţie.
La o atare lucrare, solul îmi dă acele grâne gigantice, care trezesc mirarea oricui le vede.
În anul 1896 câmpurile înţelenite erau foarte puternic îmburuienate. O atare abundenţă de buruieni nu am întâlnit în viaţa mea, şi probabil nu voi mai întâlni.
Vara a fost ploioasă, solul era permanent ud. Am fost nevoit să aleg să ar (la 4-5 cm) solul ud, pentru a mă scapa de buruieni sau să le ofer posibilitatea de a se dezvolta şi mai bine.
Vrând-nevrând, am aram solul ud şi am distrus definitiv buruienile, dar rădăcinile lor mărunte lipite de sol au format numeroşi bulgări care sau întărit ca urmare a secetei ce s-a instalat ulterior.
Aici mi-a venit în ajutor tăvălugul cu pivoţi (un trunchi de stejar pe care erau fixaţi pivoţi la fiecare 6 cm în lungime şi circular), bolovanii au fost sfărâmaţi si câmpurile însămânţate cu ajutorul semănătoarei ordinare.
După arătura cu plugul cu trei trupiţe a câmpurilor denivelate deseori se scoate la suprafaţă solul umed de dedesubt care la suprafaţă se întăreşte şi formează bulgări.
În astfel de cazuri, concomitent cu pluguşorul, pornesc şi grapa, care impiedica formarea bulgărilor. Însă atunci când suprafaţa câmpului se nivelează, ceea ce constituie o condiţie obligatorie, atunci pluguşorul, la arătura de doi ţoli, nu creează bulgări .
Întrebarea despre incorporarea bălegarului nu o voi examina, deoarece şi adepţii aratului adânc consideră drept axiomă necesitatea incorporării la adâncime mică a acestuia.
Dacă, în cazul folosirii îngrăşământului verde uneori este necesar de a adânci plugul puţin mai tare, atunci acest fapt apare ca un rău necesar, care este diminuat prin cosirea plantelor semănate ca îngrăşământ.
Deseori se exclude necesitatea incorporării îngrăşămintelor, spre exemplu, în cazul covorului de trifoi, rareori folosit la noi, indiferent de faptul că acesta constituie o sursă excelentă de îmbogăţire a solului.
Bălegarul păios slab descompus îl tăvălugesc după incorporare. Acesta este unul din rarele cazuri când utilizez tăvălugul.
Deoarece, la practicarea noului sistem de lucrare, solul întotdeauna este bogat în capilare.
Iar stratul de la doi ţoli de la suprafaţă, de drept, întotdeauna trebuie să fie afânat, şi, drept urmare, utilizarea tăvălugului la noul sistem de lucrare, nu are nici un sens.
Abaterile de la aceste principiu general vor fi date mai jos, în capitolul despre lucrările pentru semănăturile de toamnă.
Capitolul X. Lucrările pentru semănăturile de toamnă.
Lucrările pentru gramineele de toamnă eu le încep îndată după colectarea grânelor. Numai îndeplinind această condiţie se poate spera la o roadă mare.
Câmpurile îmburuienate şi cele cu mirişte abundentă le ar cu pluguşoare Ransom cu trei trupiţe, câmpurile mai puţin îmburuienate – cu extirpatoare cu nouă brate de construcţie proprie şi, în sfârşit, câmpurile curate, fără mirişte, de pe care grâul a fost strâns cu coasa, eu folosesc grapa deoarece grapa poate sfărâma suprafaţa acestor câmpuri.
Astfel, îndată după colectare, am suprafaţa câmpurilor afânată, drept urmare începe irigarea atmosferică şi nitrificarea.
Rădăcinile proaspete ale plantelor încep să se descompună şi să pregătească hrana pentru următoarea generaţie.
În timpul toamnei, în conformitate cu acoperirea arăturii de către buruieni, tasarea de pe urma ploilor ş.a., fac o a doua trecere superficiala cu pluguşoarele, extirpatoarele sau grapele.
Înainte de venirea iernii, toată arătura de toamnă o grăpez şi astfel o las pe iarnă.
Dl Iaracevski scrie că la lucrarea după sistemul meu, a primit rezultate bune la cultivarea rădăcinoaselor şi grâului de toamnă. Însă, la cultivarea ovăzului şi orzului rezultatul a fost prost.
Acesta a fost prost, deoarece dl I., probabil, a arat pentru semănat târziu, arătura înainte de toamnă nu a grăpat-o, si a semanat, probabil, nu în rânduri-fâşii, după cum indică noul sistem, ci prin împrăştiere. Sau în rânduri prin metoda obişnuită, iar după semănat despre îngrijirea plantelor nu s-a gândit.
Şi eu, în unele cazuri, folosesc semănatul prin împrăştiere, dar după acesta, îngrijesc strict necesităţile plantelor, ceia ce dl. Iaracevski, probabil nu a îndeplinit.
Dacă semănatul se efectua cu îndeplinirea tuturor acestor condiţii, atunci şi rezultatele ar fi fost nu proaste ci excelente, după cum le primesc eu permanent în gospodăria mea.”
Capitolul XI. Semănatul
“Pentru a înţelege în ce mod se realizeaza semănatul, pentru ca plantele să producă roadă la maxim, trebuie să ne întoarcem la primul capitol ”Independenţa plantelor faţă de agricultură” şi să-l citim cu atenţie.
Din acest capitol aflăm, că plantele, pentru a produce un rod bogat, trebuie să crească des, în acelaşi timpavând spaţiu liber in lateral.
Experimentele au arătat că, la o lăţime de 30 cm a fâşiei semănate, spicele din mijloc sunt de aceeaşi mărime ca şi cele laterale. La o lăţime mai mare spicele din mijlocul fâşiei devin mai mici suferind de insuficienţă de iluminare şi nutriţie.
Din aceste considerente, efectuând însămânţarea, eu fac fâşiile de 30 cm, spaţiul liber neînsămânţat îl las de aceeaşi lăţime.
Cel mai frecvent folosesc semănătoarea de 3 metri, în acest caz distanţa de 30 cm se păstrează cel mai uşor. Cel mai mult teren neînsămânțat rămâne după folosirea semănătorii cu lăţimea de 2 metri, drept urmare, semănătorile de 3, 2,5 şi 1,75 metri sunt cele mai indicate.
Dacă brăzdarele semănătorii (ansamblul de incorporare a seminţelor în sol) le vom apropia la maximum posibil, atunci într-o fâşie vor încăpea cinci brăzdare.
Reiese, că fâşia pentru însămânţare de 30 cm va fi împărţită în 5 rânduri, lângă care va rămâne un spaţiu liber tot de 30 cm. Astfel de fâşii perechi (5 rânduri plus o fâşie goală) in număr de 5 vom primi cu ajutorul semănătorii cu lăţime de 3 metri.
Eu, însă, îngustez şi lungesc brăzdarele, drept urmare, în fâşie pe lăţimea de 30 cm, eu formez nu cinci dar şase rânduri, ceea ce duce la o distribuţie mai uniformă a bobului.
Brăzdarele la semănătoarele Eckert şi Sack sunt executate iraţional. Deoarece, în urma brăzdarului cade pământ uscat, şi abia după aceea seminţele.
Este evident că acestea din urmă nu vor putea răsări fără ploaie, deoarece nu cad pe patul capilar. Din aceste considerente şi brăzdarele le modific astfel ca boabele să cadă direct pe stratul capilar umed.
În acest caz plantele răsar la mine în codiţii de secetă până la ultimul bob: rapiţa în 3, secara în 5 şi grâul in 10 în zile. (N.:grâul în acele timpuri răsărea în cel mai bun caz în 10 zile, iar la metoda prin împrăştiere o lună sau chiar şi 40 zile şi semănăturile erau de o calitate proastă.)
Orificiile, care transportă boabele spre role, le îngustez astfel ca să nu curgă multe boabe. Astfel, boabele cad şi încolţesc aproape solitar. (N.: îmi pare rău că Ovsinski nu indică normele sale de însămânţare. Eu pot da greş, dar judecând după faptul cum el reglează semănătoarea, norma obişnuită pentru acele timpuri (200-220 kg/ha) a fost micşorată cel puţin în jumătate. Totodată, boabele cădeau la 5-6 cm în rând şi la m. p. se primeau 200-240 plante. La experimentatorii noştri 40-60 plante la m. p. dau cele mai stufoase plante şi roade înalte. Desigur, acestea depind şi de soi. Dar, este evident, că în schema semănatului este ascuns potenţialul de mărire a roadei.)
Brăzdarele le adâncesc cu efort, fără a mă deranja, că se vor duce prea adânc, deoarece la arătura de doi ţoli, acest lucru nu este deloc uşor, faţă de arătura adâncă.
Fâşia semănată o nivelez cu o grapa mică cu dinţi de lemn, fixată la brăzdarul semănătorii.
Cercurile, care se târăsc în spate şi se ataşează la semănătoarele Mendel, produc adâncituri în sol şi sunt mai puţin utile.
După semănat, tăvălugul nu-l folosesc, deaorece aceasta contravine regulilor noului sistem, care ne învaţă căstratul de jos trebuie să fie capilar, iar cel superficial de doi ţoli – afânat.
De îndată ce distrugem prin tăvălugire acest strat afânat, împreună cu el vom distruge fertilitatea câmpului nostru, care după o astfel de operaţiune barbară, în câteva zile s-ar usca şi ar crăpa.
Partea de sud a Rusiei, de obicei, după semănăturile de toamnă şi primăvară, este afectată de secete groaznice. Din această cauză tăvălugirea semănăturilor în acele locuri constituie o eroare, care nu trebuie să fie admisă.
Secetele şi canicula acolo sunt atât de puternice, că şi solul netăvălugit începe să se crape, de aceea şi îngrijirea plantelor trebuie să fie corespunzătoare, iar semănăturile tăvălugite sunt sortite pieirii definitive.
Semănatul în rânduri-fâşii se foloseşte pe loturi mai mult sau mai puţin plane, unde, fără multa grija se pot semăna rădăcinoasele. Însă pe pante eu seamăn prin împrăştiere şi incorporez seminţele cu plugul Ransom cu trei trupiţe, drept urmare primesc, de asemenea, rezultate bune.
La pluguşorul cu trei trupiţe se poate ataşa o semănătoare, care ar însămânţa fâşii de sol nu mai late de 30 cm, drept urmare vom primi semănatul în rânduri-fâşii, fără semănătoare aranjată în rânduri, care necesită o lucrare destul de meticuloasă a solului.
Distribuţia boabelor nu va fi atât de exactă ca la semănatul în rânduri. Dar tot mai bine ca în cazul semănatului prin împrăştiere.
Şase rânduri într-o fâşie de 30 cm eu le dispun la semănatul gramineelor: secarei, grâului, ovăzului, orzului şi inului.
La semănatul plantelor cu frunze late, eu dispun în fâşie mai puţine brăzdare. Astfel pentru bob eu fac în fâşie 4 rânduri, pentru mac – 2, pentru rapiţă – 2 pentru soia – 2 etc.
În cazul bobului, distanţa între brazdare în fâşie este de 10 cm, la mac, rapiţă – 7,5-8 cm.
După semănat, plantele, după cum am menţionat, răsar in mod cert, iar după aceasta, la noi la sud începe să le coacă soarele. Solul se înfierbântă şi crapă.
Aceasta face ca irigarea atmosferică să devină imposibilă, care în sistemul nostru de cultivare joacă un rol important.
De aceea, după semănat, trebuie de trecut la îngrijirea plantelor, prin apărarea solul de formarea crăpăturilor şi supraîncălzire şi a da posibilitate plantelor tinere de a se dezvolta normal până la acel moment, când ele în mod independent, corespunzător, vor umbri solul şi prin aceasta îl vor apăra de influenţa nocivă a razelor solare.”
Capitolul XII. Îngrijirea solului şi plantelor după semănat
“După semănat plantele răsar rapid fără ploaie şi încep să se pârjolească sub razele toride de soare. Solul se înfierbântă şi începe să se crape.
Atunci pe fâşiile-rânduri eu pornesc prăşitoarele, care astupă crăpăturile şi apără solul de uscare.
Dacă vom folosi prăşitoarea pentru mai multe rânduri odată, atunci acest procedeu va costa infim de puţin.
Prășitorile le exploatez de două ori toamna, primăvara însă prăşesc de două-trei ori, atât culturile de iarnă, cât şi cele de primăvară, în functie de cât de tare se usucă sau se tasează solul în urma ploilor etc.
Culturile semănate prin împrăştiere le acopăr cu grapa, de îndată ce plantele se fixează în sol într-atât incat grapa nu le mai poate smulge.
La arătura superficială, această perioadă survine rapid şi plantulele se ţin bine în stratul capilar.
Grapa apasă plantele spre sol şi le îndoaie, drept urmare a doua oară trec cu grapa peste două zile, când plantele se ridică. Asta deoarece grăpatul de două ori la rând in aceeași zi ar fi putut afecta şi mai tare plantele.
Peste două zile, dacă observ că mai sunt crăpături trec cu grapa a treia oară, când după această procedură plouă şi se bate solul, atunci după ploaie mai trec cu grapa o dată.
Cei economi în primul an privesc aceste operaţiuni, efectuate pe timp de arşiţă toridă cu mare mirare.
Ei sunt încrezuţi, că după trecerea cu grapa, plantele se vor usca definitiv. Însă în anul următor devin adepţi înflăcăraţi ai utilizarii grapei nu numai a culturilor de iarnă, ceea cu ce sau deprins deja, dar şi a culturilor de primăvară, ceea ce este o noutate pentru ei.
În anul curent (1898) eu am întâlnit în primăvară aceeaşi opoziţie. Însă când au văzut că culturile de iarnă, după fiecare procedură de grăpare îşi reveneau ca după ploaie, s-au făcut adepţi ai grăpatului. În anul următor ei vor folosi grapele şi fără indicaţiile mele.
Într-adevăr, numai utilizarea intensă a grapei în culturilor de primăvară le-a salvat în acest an de la pieire.
Ele au fost semănate pe panta de sud, fără aratul de toamnă, folosind contrar voinţei aratul superficial în mod barbar: s-au semănat prin împrăştiere pe mirişte şi s-au incorporat la doi ţoli cu pluguşoarele Ransom.
La toate acestea, după semănat, s-a instituit o secetă de şase săptămâni. Dacă nu se efectua grăparea, atunci toate semănăturile ar fi fost pierdute în acest an (1898).
Însă, datorită prăşitorilor, sapelor şi grapelor, am avut în acest an o roadă minunată de culturi de primăvară.
Rădăcinoasele la noi se lucrează cu prăşitorile sau sapele cu lama dreaptă și nu arcuită.
Sapele au tăiate în interior goluri pentru ca, prin orificiile primite ţărâna să se scurgă şi să acopere uniform solul, si nu să se facă grămezi, ceea ce dezgoleşte solul şi produce uscarea lui şi formarea crăpăturilor.
Deasupra la sapă se mai adaogă una mică, îngustă şi alungită, cu ajutorul căreia se prăşesc plantele pe rând, acolo unde sapa lată nu încape. Numai astfel de sape acoperă solul cu un strat afânat de pământ şi asigură roada.
De la muşuroirea plantelor eu mă abţin, deoarece acest procedeu dezveleşte solul şi devine cauza apariţiei crăpăturilor şi uscării solului şi concomitent a pieririi plantelor.
Procedând astfel, eu primesc roade atât de bune încât 30 chintale/ha eu le consider drept roadă medie.
În ani favorabili eu primesc câte 60 chintale/ha, dar s-ar primi şi mai mult, dacă am avea soiuri originale, ca peste hotare.
(Pentru comparaţie: în medie se colectau grâu 9-11 chintale/ha (de la 4-5, ceea ce se întâmpla mai frecvent până la 20, în cazuri foarte rare). Adică de patru-cinci ori mai mult decât au semănat. Totodată, paie se produceau întotdeauna de două ori mai mult decât boabe. Roada lui Ovsinski putea atinge acest indice până la 50).
La noi spicele includ 40 boabe, iar peste hotare soiurile bune au spice care includ 100-120 boabe. Desigur astfel de soiuri vor da roade de 2-3 ori mai bune.
Noul sistem de semănat, asigurat de o selecţie minuţioasă, va mări specele noastre şi ne vor da în viitor astfel de roade, la care în trecut nici nu am visat.
În special, dacă, împreună cu noul sistem de lucrare a solului şi semănare, strict vom respecta regulile de rotaţie a culturilor.”
———–
Zece ani a testat Ovsibski sistemul său nou. Rezultatele s-au dovedit a fi uluitoare.
În anul 1898 el a făcut un raport la Kiev. Apoi cu mare greutate a editat cartea.
Aceasta carte a zguduit mintea agricultorilor şi, pe parcursul a zece ani, a fost de patru ori reeditată în Rusia.
Este de remarcat, că primele astfel de sfaturi despre rolul mulciului organic, despre structura naturală a canalelor din sol şi neobligativităţii aratului, cu douăzeci de ani înainte de Ovsinski le-a expus D. I. Mendeleev.
În Franţa, Olanda şi Germania de asemenea erau adepţi al acestui sistem, care primeau câte 20-44 q/ha de graminee.
Ovsinski niciodată nu ara mai adânc de 5 cm.
Principalul atu al sistemului său era stabilitatea excepţională a semănăturilor şi faţă de secetă şi faţă de excesul de umiditate.
De fiecare dată când la vecinii lui semănăturile erau compromise sau grânele nu răsăreau deloc, Ovsinski colecta roade excelente, care erau de două ori mai mari decât roadele din acele timpuri.
Cu trecerea timpului, recolta la el creştea.
Metoda lui Ovsisnski a fost testată timp de cinci ani pe două loturi experimentale din sudul Ucrainei şi nu a demonstrat avantaje certe.
Au testat-o şi multe gospodării – totuşi, cu mari abateri, şi rezultate de asemenea nu au fost relevante.
Doi ani la rând câmpurile lui Ovsinski le inspecta V. A. Bertenson, specialist instruit al Ministerului Agriculturii, el remarca multe avantaje ale tehnologiei şi starea excelentă a câmpurilor, în deosebi ale celor cu porumb, care creştea până la trei metri ”şi lega câte 8-10 ştiuleţi mari”.
Cu toate acestea, Bertenson nu recomanda sistemul pentru implementarea pe larg.
Destul de ingenios a reacţionat la Ovsinski D. N. Preanişnikov. Studiind principiile şi efectuând experimentele de rigoare, el a conchis: ”…Orice metodă este bună la locul său. Aratul adânc este necesar în perioada umedă a anului, pentru acumularea apei, pe timp uscat însă, pentru păstrarea umidităţii, este indicată lucrarea superficială a solului”.
O definiţie destul de exactă a esenţei – dacă nu cunoşti că solul nearat de asemenea acumulează bine umiditatea.
În anul 1909 catedra de agronomie a universităţii din Kiev din varii motive a formulat critici vehemente asupra lui Ovsisnski, numind cartea acestuia drept o încurcătură şi o prostie.
Expunând o serie de obiecţii teoretice, adversarii lui Ovsinski afirmau, că rezultatele lui sunt urmare exclusivă a arăturilor adânci efectuate anterior pe terenurile acestuia.
Un argument, după cum vedeţi, destul de haios, dar, de atunci, învăţătura lui Ovsinski a fost devalorizată şi uitată.
Şi abia peste jumătate de veac, datorită lucrărilor lui T. S. Malţev, experimentele din sudul Ucrainei au reverificate şi s-a constatat că nu au fost respectate în cadrul acestora sistemul lui Ovsinski.
Articol publicat de Artur pe site-ul www.permacultura.ro